Utilizarea unui senzor/sistem de monitorizare continuă a glicemiei (CGMS) reprezintă un avantaj major în obținerea țintelor glicemice la pacienții diabetici, și în special la cei cu prize multiple de insulină sau pompă de insulină, dacă au un nivel de informare și îndemânare optime pentru utilizarea acestor terapii.[1] Statistic, acest lucru se traduce într-o scădere medie a HbA1c (%) cu 0.5%, în cazul pacienților purtători de pompă, și 0.8%, în cazul celor cu injecții multiple de insulină.[2] Din nefericire, în cazul pacienților care nu au beneficiat de un training de specialitate pentru interpretarea datelor furnizate de senzor și adaptarea insulinoterapiei, crește riscul de hipoglicemie și dezechilibru glicemic ulterior persistent.[3]
Pacienții cu senzor de glicemie care nu au cunoștințele necesare adaptării terapiei:
Deși minoritari, acești pacienți cu senzor pot face supracorecție de insulină, fără să țină cont de insulina activă din organism și astfel, chiar și după un episod de hiperglicemie ușoară, să apară hipoglicemie tardivă (prin fenomenul de INSULIN STACKING), urmată de hiperglicemie prin reacția compensatorie a organismului și ingestie de glucide în context de hipoglicemie. În sens contrar, o fluctuație descendentă ușoară a glicemiei (de la o glicemie de plecare de 100-110 mg/dl), de maxim 15-20 mg/dl, care este descrisă de senzor ca un trend descendent moderat, poate determina pacientul neinstruit să interpreteze (în mod eronat) această informație ca iminență de hipoglicemie și să corecteze cu o anumită cantitate de HC rapizi, care ulterior să ducă, în mai puțin de o oră la hiperglicemie, urmată de hipercorecție, apoi hipoglicemie, rezultând un cerc vicios.
Ca o consecință a neinterpretării corecte a glicemiilor afișate de senzor și adaptarea inadecvată a tratamentului vor apărea multiple fluctuații abrupte zilnice ale glicemiei, cu episoade hipoglicemice multiple și creșterea HbA1c.
Cel mai mare succes terapeutic al utilizării senzorilor de glicemie îl au pacienții care, și anterior senzorului, au avut un echilibru glicemic bun. Cauza este, în primul rând, un bagaj important de informații cu privire la fenomenele fiziopatologice caracteristice echilibrului glicemic în diabet și un training intensiv efectuat în cadru medicalizat.[4]
Concluzii:
*** pacienții care nu au beneficiat de informare medicală extensivă în legătură cu interpretarea rezultatelor unui senzor de glicemie și adaptarea glicemiei sunt expuși, paradoxal, la riscul de agravare a dezechilibrului glicemic existent anterior.
*** rezultatele descărcabile pe calculator sub forma unor grafice de evoluție, din software-ul senzorului, trebuie discutate cu medicul curant diabetolog pentru a optimiza terapia și stilul de viață.[4]
*** pacienții care decid să folosescă un senzor de glicemie trebuie ca, înainte de montarea lui, să stabilescă cu diabetologul obiectivele tratamentului în cazul lor și să fie informați cu modul de interpretare a informațiilor furnizate de senzor în funcție de stilul lor de viață și de tratament.
Bibliografie:
1. Franklin V. Influences on Technology Use and Efficacy in Type 1 Diabetes. J Diabetes Sci Technol. 2016;10(3):647-55.
2. Miller K, Foster N, Tamborlane W et al. Continuous glucose monitoring in T1D patients using injections of insulin: a report from the T1D Exchange clinic registry. Diabetes Technol Ther. 2016;18:A–27.
3. Yamada E, Okada S, Nakajima Y et al. HBA1C AND MEAN GLUCOSE DERIVED FROM SHORT TERM CONTINUOUS GLUCOSE MONITORING (CGM) ASSESSMENT DO NOT CORRELATE IN PATIENTS WITH HBA1C >8. Endocr Pract. 2016 Sep 15. [Epub ahead of print]
4. Fonseca VA, Grunberger G, Anhalt H et al. CONTINUOUS GLUCOSE MONITORING: A CONSENSUS CONFERENCE OF THE AMERICAN ASSOCIATION OF CLINICAL ENDOCRINOLOGISTS AND AMERICAN COLLEGE OF ENDOCRINOLOGY. Endocr Pract. 2016; 22(8):1008-21.
