Sportul în diabet, fie DZ tip 1 sau DZ 2, este o condiție pentru ameliorarea echilibrului glicemic la pacienții care nu au complicații avansate ale bolii. Efortul fizic crește puternic sensibilitatea la insulină, iar în timpul efortului și după acesta sunt necesare ajustări ale tratamentului și regimului glucidic pentru a evita riscul de hipoglicemie.
În cazul pacienților cu DZ tip 2 care încă nu administrează insulină, efortul fizic nu implică un risc de hipoglicemie foarte mare și nici modificarea schemei de medicație, rezumându-se cel mult la un aport glucidic mai crescut înainte de efort (dacă acesta este de intensitate și durată mai mare). Ca urmare, chiar dacă nu există o rutină a activității fizice, efectul va fi tot pozitiv, important fiind ca activitatea fizică să fie practicată cât mai des.
În cazul pacineților cu DZ 1, situația este complet diferită. Practic, o zi cu activitate fizică impune modificări de tratament, în principal a insulinei rapide. Dacă activitatea fizică are un caracter rutinat, cu frecvență zilnică sau cel târziu odată la 2 zile, sunt necesare reduceri semnificative ale insulinei lente (bazale). Când există pauze mai mari de 1 zi între activitățile fizice, beneficiile efortului fizic în reducerea necesarului de insulină încep să dispară și astfel trebuie crescută doza zilnică de insulină. Aceste situații duc la dezechilibre glicemice în timp, fiind contraindicate.
Prin urmare, DZ tip 1 impune ca:
• activitatea fizică să fie obligatoriu practicată cu regularitate și frecvență crescută a antrenamentelor (minim 5 zile / săptămână de exercițiu cu efort predominant aerob și 3 zile/săptămână cu resistance training – anaerob);[1]
• într-o zi pot fi efectuate ambele tipuri de antrenament, însă este important ca între antrenamente să nu fie pauză mai mare de 1 zi.
Fenomenul alterării echilibrului glicemic din cauza nepracticării efortului fizic este demonstrat în cazul pacienților care se antreneaza cu regularitate, însă datorită unor condiții de tip accidentări, infecții, etc. sunt nevoiți să faca mai multe zile de pauză, iar creșterea necesarului de insulină față de perioada anterioară este rapidă și semnificativă.
În concluzie, practicarea efortului fizic la intervale neregulate, deși aduce beneficiile generale specifice efortului fizic asupra organismului, va duce la dezechilibre glicemice care vor impune ajustarea (de multe ori cu eficiență redusă) a tratamentului insulinic. SOLUȚIA este pacticarea efortului fizic de manieră rutinată, astfel încât să nu fie pauze mai lungi de 1 zi (2 zile doar în cazuri excepționale) între antrenamente!
Bibliografie:
1. Shugart C, Jackson J, Fields KB. Diabetes in sports. Sports Health. 2010 Jan;2(1):29-38.
