Deși carbohidrații reprezintă principiul alimentar luat în calcul la dozarea insulinei la un pacient cu diabet tip 1, la rândul lor, proteinele (aminoacizii) și lipidele (acizii grași) necesită insulină pentru a putea fi folosite de celulele organismului.
Prin urmare, în determinarea glicemiei postprandiale și a raspunsului la insulină, ar trebui luată în calcul și cantitatea de proteine a mesei respective.
Spre deosebire de carbohidrați, proteinele au o absorbție mai lentă și stabilă, manifestată în special începând cu 2-3 ore post-prandial și persistând, la o intensitate mare, până la 5-6 ore post-prandial.[1]
Creșterea glicemică este dependentă de cantitatea totală de proteine cât și lipide a mesei (creșteri semnificative ce pot necesita corecție insulinică, întalnindu-se de obicei la peste 0,5 g/ kg corp/ masă).
Acest efect al proteinelor și lipidelor explică variațiile glicemice la mese care conțin cantități identice de HC, dar la care în calculul insulinei sunt contorizați doar HC (deci aceeași doză de insulină pentru hidrații respectivi).
Pe graficele de senzori glicemici acest fenomen apare ca hiperglicemie post-prandială tardivă, cu evoluție ascendentă continuă, dar nu atât de abruptă ca în cazul ingestiei de HC.[2]
Dacă se respectă recomandările Societății Române de Diabet (SRD) și cele ale Asociației Americane de Diabet (ADA) care recomandă ca din aportul caloric zilnic al unui individ, proteinele să reprezinte 10-15%, glucidele 50-55% și lipidele 30%, se poate folosi cu ușurință și stabilitate doar numărul de HC. Totuși, atunci când ponderea proteinelor și lipidelor din cadrul unei mese este majoră (diete hiperproteice, low carb) trebuie avută în vedere și dozarea insulinei în funcție de cantitatea de proteine și lipide.
Astfel, dacă pentru 10 g HC se administrează o doză de 1 unitate insulină, pentru a acoperi 10 g de proteine și lipide din aceeași masă se vor adăuga încă 0,5 unități, dacă masa respectivă e bogată în proteine și lipide.
Efectul hiperglicemic tardiv specific meselor foarte bogate în proteine și lipide poate fi cel mai bine controlat de pacienții purtători de pompă de insulină, prin administrarea unui bolus prelungit (square wave bolus) pe durata de 5-6 ore sau și mai bine a unui bolus dual.[3]
În cazul pacienților cu prize multiple de insulină, dacă au o masă foarte bogată proteolipidic, surplusul insulinic necesar acoperirii lipidelor și proteinelor se poate administra la 1,5-2 ore de la priza de insulină care a vizat doar HC (analogii rapizi de insulina au maxim 3-4 ore acțiune efectivă, și nu acoperă acest fenomen hiperglicemic pe toată durata de 5-6 ore decât în două prize). Totuși, echilibrul glicemic rezultat din această abordare este inferior tratamentului cu pompă de insulină.
Situațiile de acest gen se întâlnesc în cadrul evenimentelor precum nunți, botezuri, mese festive, la grătar, etc.
La pacienții cu diabet de tip 2, care încă mai au secreție endogenă de insulină, această hiperglicemie tardivă este mult diminuată, poate chiar absentă, putând fi acoperită până la un anumit grad de secreția pancreatică de insulină.
Bibliografie:
1. Smart CE, Evans M, O’Connell SM et al. Both dietary protein and fat increase postprandial glucose excursions in children with type 1 diabetes, and the effect is additive. Diabetes Care. 2013; 36(12):3897-902.
2. Bell KJ, Smart CE, Steil GM et al. Impact of fat, protein, and glycemic index on postprandial glucose control in type 1 diabetes: implications for intensive diabetes management in the continuous glucose monitoring era. Diabetes Care. 2015; 38(6):1008-15.
3. Revert A, Calm R, Vehi J, Bondia J. Calculation of the best basal-bolus combination for postprandial glucose control in insulin pump therapy. IEEE Trans Biomed Eng. 2011; 58(2):274-81.
