Nu există un număr anume de unități de insulină/zi pe care trebuie să le facă un pacient diabetic (fie că este vorba de tip 1 sau tip 2 insulino-tratat).
Comparațiile dintre pacienți cu privire la numărul de unități de insulină din schema de tratament și încercarea de a imita ad litteram schema de tratament a unui alt pacient cu glicemii mai bune prezintă RISC MAJOR pentru dezechilibre glicemice. Totalul unităților de insulină pentru fiecare pacient în parte trebuie stabilit prin consensul dintre pacient și medicul său cu privire la factorii care influențează acest total, dar mai ales specificitatea organismului pacientului respectiv.
Numărul de unități de insulină depide de o serie de factori:
• Greutatea individului – un individ cu greutate mai mare va necesita mai multă insulină;
• Rezistența la insulină a pacientului – este factorul responsabil de cea mai mare variabilitate numărului total de unități de insulină;
• Procentajul de tesut gras din greutatea totală – celulele grase induc insulino-rezistență și folosesc insulina mai intens ca celulele musculare, hipertrofiindu-se;
• Volumul masei musculare – masa musculară crescută, ca procent din greutatea corpului, face ca rezistența la insulină să scadă;
• Activitatea fizică – duce la scăderea necesarului insulinic prin creșterea semnificativă a sensibilității la insulină;
• Tulburările de somn – duc la creșterea necesarului de insulină prin secreția compensatorie de hormoni de stres pentru menținerea stării de veghe;
• Stresul psihologic – duce la creșterea semnificativă a necesarului de insulină (datorită hormonilor de stres ce induc insulinorezistență);
• Afecțiuni concomitente – febră, infecții, traumatisme ce duc la creșterea secreției de hormoni de stres și insulino-rezistență;
• Alimentația – toți compușii cu conținut caloric ingerați de un individ – glucide/lipide/proteine – influențează în mod direct proporțional dozajul total de insulină;
• Modificări hormonale fiziologice – pubertatea, menopauza, menstruația induc insulinorezistență;
• Rezerva pancreatică restantă – cu cât cantitatea de insulină pe care o produce pancreasul este mai mare, cu atât necesarul de insulină administrată injectabil va fi mai mic (DZ tip 1 la debut precoce, MODY, LADA, DZ tip 2);
• Medicația concomitentă antidiabetică – rolul ei este scăderea necesarului de insulină din exterior;
• Afectarea funcției renale și hepatice – ficatul și rinichii intervin în degradarea moleculelor de insulină, iar insuficiența acestor organe va face ca numărul de unități de insulină să scadă;
